Bolurile mele
Am avut niște boluri negre din Ikea, odihnească-se în pace. Cu timpul s-au ciobit sau chiar crăpat, dar am continuat să le folosesc. Și de ce nu aș fi făcut-o? Încă rețineau lichidul și nu e ca și cum te-ai fi putut tăia în ele. Erau doar inestetice.
Nu le-am păstrat din zgârcenie și nici din lipsă de alternative. Aveam destule alte boluri ca la carte în casă, intacte și prezentabile. Dar nu erau bolurile mele negre, din care am mâncat atâtea lucruri. O perioadă le-am văzut ca pe o analogie a standardelor. Să vă explic.
Te poți ține pe tine însuți la standarde diferite, dar fără să o faci și pentru cei din jur. Adică să ai un set de standarde pentru tine și un alt set pentru ceilalți. Adică dacă chemi pe cineva la tine acasă, chiar dacă tu poți mânca dintr-un bol crăpat bine-mersi, invitatului îi vei oferi unul diferit, intact. Bam! Uite analogia! Dacă mă chinuiam un pic și o luam la pilă din condei, putea chiar să iasă niscaiva pildă budistă în care maestrul mânca din bolul ciobit, iar învățăcelul devenea iluminat.
Chiar și în forma originală, exemplul era bun. Cu picioarele pe pământ, cu referire la obiecte de zi cu zi și cu un concept pe care oricine ar fi putut să îl înțeleagă. Singura problemă a fost că era complet fals! Să vă explic.
În timp ce încercam să conturez analogia și să îi dau o formă cât mai clară în mintea mea, am avut o epifanie. Dacă ar veni un invitat la mine, aș evita să îl servesc dintr-un bol ciobit nu din cauza defectelor... ci din cauză că sunt ale mele! Păi a venit aici să îmi mănânce ciorba și mai vreau să-i dau și farfuria de la gură? Să se mulțumească cu unul generic sau să se ducă acasă cu pretențiile astea!
