Așteptându-l pe doctor
Mă uit la ceas. Zici că a trecut o eternitate de când aștept aici. Da, știu că la toate cozile simți că timpul trece greu, dar de data asta parcă s-a oprit de tot. Sau poate că s-a așezat și el undeva la o coadă și în timp ce noi îl așteptăm, și el așteaptă ceva. Și poate că se uită la ceas, la fel ca mine, și se miră "dar greu mai trece timpul ăsta...". Iar la final se plesnește zgomotos peste frunte: "stai! timpul sunt eu!". Hehe, chicotesc singur la ideile mele și în timp ce îmi imaginez asta, parcă mai trece un pic timpul.
Mă uit la ceas. O eternitate și un sfert? Infinit fără cinci? Cui îi mai pasă, nu e ca și cum aș fi avut programare la o oră fixă. Și chiar de aveam, nu e ca și cum la doctor s-ar fi respectat programările. Căci da, aici sunt, aștept la coada unui doctor. Adică fac parte din coada formată la ușa doctorului, nu aștept lângă un doctor care are coadă cum au animalele. Hehe, chicotesc din nou la ideile mele și parcă iar mai trece timpul.
Mă uit la ceas. Deja a devenit un reflex dar ce altceva să faci? Să stai pe telefon? Să citești o carte? Să intri în vorbă cu lumea? Hmm, bănuiesc că ai putea face asta dar cumva pare greșit. Să zicem că te apuci să citești ceva, pe ecranul de telefon sau chiar pe hârtie. Cuvintele te prind în mreaja lor, te trag printre pagini, virtuale sau chiar de hârtie, apoi te poartă într-o lume nouă (presupunând că nu citești aceleași mizerii, formulate în alte feluri, în timp ce faci doomscrolling). Rezultatul? Nici nu mai simți că trece timpul când ești prins în alte idei, nu doar ale tale.
Ori cum să stai la coadă fără să simți că trece timpul? E împotriva legilor firii. E anormal. E nenatural. E greșit. E... bine, iar lucrurile bune tind să nu ni se întâmple nouă! Probabil că undeva acolo există și o coadă distractivă, unde vine un chelner să te servească cu cocktail-uri și aperitive în timp ce aștepți, unde o formație talentată îți oferă muzică de fundal și unde, dacă te dor picioarele, ai la dispoziție un fotoliu directorial. Probabil că așa ar sta bogătanii la coadă... dacă ar sta la coadă. Oftez singur la ideile mele. Pentru o clipă uitasem unde sunt și uitasem că stau la coadă. Ce fac în continuare? Mă uit la ceas.
Mă uit la ceas. Parcă m-am uitat și mai devreme dar dacă m-ai întreba cât e ora, habar nu aș avea să îți răspund. Curios lucru... Instinctul meu e să mă uit iar la ceas, dar mi-e rușine. Dacă mă vede lumea? "Uite-l și pe prostovanul ăsta, se uită de două ori la ceas pentru că nu știe să citească acele de ceasornic". Apropo de ace, oare aici la doctor îmi vor face vreo injecție? Sper că nu, dar cine știe? Cu siguranță nu eu, nici măcar numele doctorului nu îl știu, deși aștept aici de o eternitate. Dar chiar așa...
Mă uit la ușă, ca să aflu. A fost mereu acolo? Nu îmi mai amintesc, la fel cum nu îmi mai amintesc nici cât era ceasul. Încerc să strâng un pic din ochi, să pot desluși ce scrie, dar fără succes. Aștept oare la oftalmolog? Habar nu am și e clar că nu o să găsesc nici un răspuns în sinea mea. Mă întorc spre o doamnă care așteaptă lângă mine și îmi fac curaj să o întreb:
-"Nu vă supărați, știți cumva cum îl cheamă pe domnul doctor?"
Răspunsul vine scurt:
-"Godot."
