Aparat de făcut nervi
Strada pe care locuiesc e una rar circulată. Trec mai mult cei care locuiesc în zonă sau care mai au treabă pe la firmele din cartier. În rest, prin weekend-uri mai vezi chiar copii jucând tenis pe picior pe mijlocul drumului. Iar de când s-a schimbat într-o stradă cu sens unic e chiar și mai liberă. Cu o excepție!
Dimineața și seara, la orele de vârf, când oamenii ies de la birou și se întorc acasă cum altfel decât cu mașinile personale, puhoiul de autoturisme e redirecționat pe strada noastră.
Recunosc că e o formă de entitlement, dar puține lucruri reușesc să mă scoată din sărite cum o face valul de mașini care. Nu. Se. Mai. Termină!
Avem genul acela de podeț pus ca limitator de viteză un pic mai în sus de blocul în care locuim, cam la vreo 50-100 de metri, și tot cârnatul auto încetinește acolo după care începe să accelereze fix prin fața noastră.
Odată cu oamenii care ies de la birou ne terminăm și noi programul de muncă și încercăm să strecurăm o plimbare cu câinii înainte de finalul serii, atât pentru ei cât și pentru noi. Dar plimbă-i dacă poți, când pe stradă trec și trec și trec și trec mașini după mașini!
De când cu stâlpișorii și gardurile de pe liniile de tramvai acestea circulă chiar bine seara, și nu mai rămân blocate de mașini. Iar șoferii, în loc să meargă cu tramvaiul au decis că mai bine îmi calcă mie nervii. Și în fiecare seară mă întorc cu urme de cauciuc pe nervi, și în fiecare seară îmi doresc să avem mai puține mașini și trafic în oraș...
