Apa trece, efectele rămân

Bănuiesc că din exterior par o persoană pasionată de alergare. În fond, e o activitate pe care o practic în mod constant de mai bine de patru ani, particip la concursuri de alergat ba chiar și scriu despre asta. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa.

Uneori se aliniază astrele, vremea e perfectă, eu mă simt plin de energie și cu chef de mișcare, am și un playlist interesant pregătit, echipament nou de testat și chiar ies să alerg de plăcere. Dar cel mai adesea alergarea e o corvoadă pe care trebuie să o fac dimineața, chit că am chef sau nu, pentru a mă încadra în scopul auto-impus de minim trei alergări pe săptămână.

Cu atât mai mult iarna, când știu ce ger mă așteaptă, sau când pot vedea pe geam cât de înnorat și urât e afară, cu atât mai mult îmi doresc să rămân în pat, să mă culc la loc și să NU ies de sub pătură, cu atât mai puțin din casă. Dar asta este, trebuie să o fac. Recent, însă, am realizat un lucru.

Undeva după-masă, în repetate rânduri, în timp ce încerca să îmi planific ziua următoare, mi-am dat seama că am uitat că am alergat în ziua respectivă. Tot chinul și toată sudoarea, șterse cu buretele, păstrate pentru posteritate în lista de activități din Strava și Garmin Connect.

Dar chiar dacă am uitat de alergări în sine, efectele au rămas. Aceeași condiție fizică, aceeași siluetă, aceeași anduranță crescută. Sigur, aș fi putut să rămân în pat la fel de bine. Aș fi uitat apoi și de zecile minute suplimentare de moțăială iar la final, cu ce aș fi rămas?

Exact.