Alergare atmosferică

Alergarea de azi a venit într-o dimineață răcoroasă, după o noapte ploioasă. Pe străduțe era mai pustiu ca de obicei iar obstacolele tradiționale au fost completate cu bălți murdare, de parcă nu era suficient că trebuia să te ferești de mașinile de pe trotuar sau de pe șosea.

Bălți, nămol și vreme rece, o rețetă perfectă pentru stat în casă și totuși iată-mă alergând, undeva după ora 7. Vremea de afară avea totuși un avantaj: era atmosferică. Am băgat un album de Manes, metaliștii avantgardiști din Norvegia, Slow Motion Death Sickness, și mi-am continuat tropăitul printre buruieni și trotuare dărâmate. Ruine de periferie dar măcar ale mele, neobligat să le împart cu nimeni la acea oră matinală.

Muzica se potrivea perfect cu tentativa de toamnă de afară dar cel mai mult o ajuta lumină difuză, de noapte ce nu s-a risipit încă perfect, de dimineață care nu a sosit încă pe deplin, cu nori ce acopereau îmbufnați cerul.

Dacă aș fi fost mai cult poate aș fi știut să descriu mai bine momentul. Nu era amurg, care are loc seara, dar nu erau nici tocmai "zori" sau "răsărit". Probabil că un scriitor de acum câteva zeci de ani ar fi avut un termen pentru el și ar fi găsit un cuvânt care să îl descrie. Ar fi avut talentul și timpul să privească în jur și să constate, "hei, ce moment frumos din zi. Merită un nume!".

Noi, ceilalți, nu am fi avut timp de asta. Cu ochii încă încețoșați de somn, cu mintea la patul cel cald și perna cea moale, numai de lumina de afară nu am fi stat. Contează ce e? Contează când e? Tot ce contează este că nu e somn, nu e odihnă.

Probabil că în prezent ai putea să întrebi AI-ul și ți-ar răspunde cu un termen adecvat, una dintre puținele utilități ale unei inutilități. Sau poate că nu există nici un termen, sau poate că a existat și a fost lăsat să moară.

În orice caz, locul lui e în trecut. O să reinventăm altul când vom avea iar timp să ne bucurăm de dimineață, să o analizăm în tihnă, să ne fie muză și inspirație. Când... sau poate dacă?