Aberații și standarde
După o zi grea și obositoare, cel mai greu mă apasă presiunea necesității unui post nou pe blog. Nu e nimic "în rezervă" iar eu nu am nici inspirație, nici chef, nici energia necesară să mai coc ceva. Ceea ce m-a pus pe gânduri și mi-a dat, până la urmă, un subiect. Ce e, de fapt, așa dificil la scris?
Un post pe blog, cel puțin pentru un generalist ca mine, poate fi asemănat cu vechile compuneri de odinioară. "A venit toamna", "Ce ai făcut în vacanță" și alte trăznăi de genul, pe care trebuia să le compui la comandă și să acoperi un anumit număr de pagini sau de cuvinte. Ce corvoadă! Deci să scrii pe blog e ca și cum ți-ai scrie temele? Nu e de mirare că poate fi așa de neplăcut... doar că nu, nu e chiar așa.
Cele mai dificile compuneri erau cele fără temă. În lipsa unei direcții intrai în așa-numita "paralizie a alegerilor", când nu știi pe ce rută să mergi. Nici cu un subiect nu e neapărat mai simplu, mai ales dacă nu e ceva de care ai chef și trebuie să smulgi cuvintele din tine cu cleștele. Dificultatea vine însă din altă parte (sau cel puțin așa văd eu lucrurile).
Cel mai dificil lucru la a scrie pe un blog este să ai standarde. În lipsa lor intri pe Chat GPT, ca bunicuța și pac, îți scuipă LLM-ul un articol. În fond, se practică și la case mai mari, probabil că articolele de știri scrise de o persoană umană sunt excepția în ziua de azi. Doar că nu, scopul acestui blog este să îmi transpun singur gândurile. Știu deja să dau click pe butoane și să fac copy/paste, nu am nevoie de mai multă experiență acolo.
Standardele mă împiedică și să încep să scuip singur cuvinte, propoziții și fraze pe această foaie virtuală. Ca un birjar de mahala care înjură cu tot ce îi vine la gură, așa să fac și eu cu ideile. Afară plouă, scaunul e moale, pereții sunt albi, stai așa că urlă mâța la ușă... Păi ce facem aici, dictare după ce ne aberează creierul?
Deși nu e ca și cum aș avea cititori fideli, ba chiar m-aș mira dacă stă cineva să citească în mod constant ce debitez eu pe aici, am totuși un cititor a cărui opinie e foarte importantă: eu însumi.
Mă mai trezesc uneori că ajung pe vreun articol mai vechi, din varii motive. Anumite povestioare, în special aberațiile sau cele colecționate pe Scris de, chiar îmi plac. Ca și cum chestiile scrise de mine, pe gustul meu, chiar ar fi pe gustul meu. Ce chestie, nu?
Alteori mai recitesc opinii sau amintiri vechi și mă teleportez înapoi în timp, prin una dintre rarele metode de a mă simți mai tânăr. Tot un exercițiu plăcut e și acesta și ultimul lucru pe care mi-l doresc e să dau de vreo postare care să mă facă să mă gândesc "ce e cu gunoiul ăsta?".
Cum ziceam, standarde, acest stindard al calității, ca să încheiem în forță cu un joc de cuvinte. Pentru că de ce să scuipi termeni când poți să te joci cu ei?
