The Selfish Gene, de Richard Dawkins

După foarte multe cărți de ficțiune citite, sosise timpul să revin cu picioarele pe pământ și să încerc și ceva mai educativ. Ori ce altă carte poate fi mai bună pentru așa ceva decât mult lăudata The Selfish Gene (Gena Egoistă), a cunoscutului om de știință Richard Dawkins.

Faimos pentru aportul adus în domeniul biologiei evoluționare dar și pentru fervoarea aproape religioasă cu care propăvăduiește ateismul, Richard Dawkins susține un punct de vedere asupra evoluției puternic bazat pe gene și A.D.N., fiind și părintelui conceptului de meme / memă, o idee mult mai interesantă decât ceea ce observăm la nivel de can I haz cheezburger? și poze cu pisici.

(sursa imaginii: Goodreads)

În The Selfish Gene, Dawkins își prezintă ideile într-un mod foarte clar și foarte ușor de înțeles chiar și de novici într-ale biologiei. Dacă în partea de început mi-au fost reîmprospătate cunoștințe din timpul liceului, de la orele în care studiam genetica, cartea a evoluat treptat spre o prezentare la un nivel mult mai general a genelor și a modului în care acestea ne influențează viața. A fost acoperit astfel atât partea biologică dar și rolul cultural și social al acestora, de departe cel mai interesant aspect.

E genul de lectură care îți schimbă viața, dar nu în modul ieftin și superficial în care o fac articole de self-improvement, pline de platitudini sau revelații evidente și nici în modul epifanic în care ar face-o poate o carte religioasă. În schimb, ideile prezentate de Dawkins reușesc să explice foarte credibil cine suntem, de unde venim și care este scopul nostru în viață. Întrebări pur filozofice, al căror răspuns a venit dintr-o știință ceva mai exactă. Cine s-ar fi așteptat la asta?

Rolul genelor, dar și noțiunile din Teoria Jocurilor prezentate, pun totul într-o cu totul și cu totul altă lumină. Lucrurile capătă brusc sens și începi să vezi conexiuni noi în locuri noi, fără a fi influențat direct de informațiile din carte, ci de conceptul din spatele lor.

Relațiile dintre familie și prieteni, comportamentul animalelor, modul în care luam decizii, totul poate fi explicat, mai mult sau mai puțin, prin teoriile enunțate de Dawkins.

Nu este însă nici o soluție universală, o pseudo-religie științifică prin prisma căreia să vezi viața. Însuși autorul recunoaște că noi, oamenii, am evoluat dincolo de condiționările primitive, dar asta nu înseamnă că ideile din carte nu mai sunt la fel de valoroase.

Se spune că informația este putere. Richard Dawkins poate avea perfectă dreptate sau se poate înșela, cine poate știi? Cu siguranță nu un simplu cititor, care doar zgărâie la suprafață, folosind informații primite mură în gură. Dar The Selfish Gene este o carte valoroasă și cine o citește va avea o bucățică suplimentară de putere.

În plus, dincolo de aspectul științific, Dawkins este și un foarte bun orator și scriitor, și reușeste să își trimită ideile într-un mod foarte captivant. Nu e ca și cum ai citi o carte obositoare, care să te solicite intens intelectual, există și un aspect literar, pe alocuri chiar umorist, al The Selfish Gene. De exemplu:

Briefly, then, we can draw two conclusions:


a) that the battle of sexes has much in common with predation; and

b) that the behaviour of lovers is oscillating like the moon, and unpredictable as the weather.


Of course, people didn't need differential equations to notice this before.

În încheiere, și în strânsă legătură cu citatul de mai sus, nici noi avem nevoie de o carte ca să observăm anumite lucruri. Dar cine citește The Selfish Gene le înțelege altfel.