Plicul

Prima nunta la care am fost de capul meu a fost nunta uneia dintre colegele de facultate ale prietenei mele. Atunci am avut prima data de-a face cu plicul, bucatica de hartie in care se baga cadoul de nunta. L-am primit gol, la masa din local, si am lasat banii in el inainte de final.

La cea de-a doua nunta am plecat cu mainile in buzunar. Stiam ceva de un plic dar nu aveam acasa. Am gasit insa unul la un magazin din Ploiesti si l-am luat cu noi, doar ca sa constatam ca nu ar fi fost necesar. La masa ne asteptau cuminti plicuri elegante, cu numele fiecarei familii / cuplu printat pe ele, avand si rolul de a ne indica locurile de la masa. Am apreciat ideea iar la final am pus contributia inauntru si am lasat-o la miri.

La cea de-a treia nunta eram deja ceva mai familiarizat cu bizarele obiceiuri ale unei astfel de ocazii si am plecat iarasi cu mana in buzunar. Ajungand la fata locului, surpriza! zero plicuri.

Am stat toata noaptea ca pe ace, gandindu-ne cum urma sa procedam. Alti invitati nu prea cunosteam si nici nu aveam din ce sa improvizam un plic, iar sa dai banii direct in mana, era putin cam aiurea. Ideea salvatoare a avut-o Alex: la masa noastra erau niste mini-biciclete simpatice, suvenirul mirilor pe care fiecare il ia acasa de la o nunta, iar aceste jucarioare aveau cate o panglicuta tare simpatica. Urma sa luam aceasta panglicuta si sa prindem banii cu ea, si sa ii lasam asa. O solutie acceptabila, in lipsa de altceva.

Cand s-a facut momentul plecarii, am trecut pe la baie ca sa pot efectua operatia in liniste. Am scos banutii, i-am facut sul si am incercat sa ii leg cu un nod cat mai simpatic. Cand m-am intors la masa, am gasit un plic pe care tocmai il “semna” Alex cu numele noastre. Fusesera impartite in lipsa mea...

Ar fi interesanta o nunta a viitorului in care sa se elimine aceasta practica dubioasa a plicurilor si sa poti plati direct cu cardul.