Cum mi-am asamblat singur calculatorul
Printr-o combinație de curaj, buget limitat și inconștiență, am decis ca noul nostru calculator să fie asamblat de mine. Am cumpărat o carcasă, o placă de bază, o sursă, memorie RAM, procesor și o placă video, urmând ca restul componentelor să fie canibalizate din vechiul calculator.
O placă video, un hard, memorie RAM și așa mai departe, am mai schimbat și eu, ca tot posesorul de PC. Dar să îl asamblezi de la zero, vorbim de o cu totul și cu totul altă bestie. Însă cu o prietenă nerebdătoare în spate, m-am încumetat să o fac și pe asta.
Înarmat cu manualele de utilizare și referințele de pe cutiile componentelor, precum și cu o doză sănătoasă de tutoriale video și Google, am purces să asamblez hardughia. Cu grijă, cu foarte mare grijă, de parcă toate piesele ar fi fost la fel de fragile ca un ou, le-am adăugat pe rând pe toate.
Am verificat și răsverificat fiecare cablu, am citit codurile de pe plăci și mufe, și am strâns bine șuruburile până când nu am mai rămas decât cu un singur lucru de strâns: pumnii! Am conectat cablul de alimentare la unitate și am apăsat aproape cu evlavie butonul de pornire.
Am așteptat apoi preț de câteva secunde care au părut o întreagă eternitate dar vai... nu s-a întâmplat nimic. Universul nu a ținut cu mine.
Problema părea de neescaladat. Cu ce să începi? Cauzele erau infinite și care mai de care mai înfricoșătoare. La fel ca un ipohondru care își verifică simptomele de gripă și ajunge să creadă că are SIDA, la fel m-am trezit și eu îngrijorat pentru integritatea noului PC.
Dacă i-am stricat procesorul când l-am montat? Dacă e defectă placa video? Dacă am ars ceva? Pământul părea să se învârtă cu mine și mi-am blestemat decizia de a-o face singur. Ce a fost oare în capul meu? Cum de am putut crede că sunt capabil de așa ceva? Frământări sufletești mă răscoleau ca pe un personaj tragic shakespirian...
În ziua următoare, cu forțe proaspete, am luat unitatea în brațe. Am început să verific un cablu anume, prima și cea mai rapidă potențială soluție citită pe net. Am găsit cablul cu pricina, l-am înfipt în placa de bază, am apăsat pe buton și am așteptat.
După o altă eternitate calculatorul a pornit. Totul era perfect. Toate mufele funcționau, toate butoanele reacționau, hardurile așteptau voioase să primească un Windows. Iar eu... eu nu știam cum să reacționez.
O parte din mine vroia să se bucure și să se mândrească cu faptul că am asamblat totuși totul perfect și din prima, cu acea mică excepție și că trebuie să mă felicit. Cealaltă parte vroia să se dea cu capul de pereți pentru că am făcut poate cea mai stupidă eroare posibilă. Geniu și idiot se regăseau simultan în mine și nu știau dacă să se bată sau să așeze în fața calculatorului și să butoneze tastatura păcii.
Povestea s-a terminat cu bine. Dar eu? O să mai fac vreodată așa ceva? E greu de spus. Cert e că cel puțin câteva luni nu mai vreau să văd cabluri.
