Ca un cățel

Mișcându-și agale fundul mare și gras, Pișcot mă urmărește prin casă. La fel ca un câine credincios, ține morțiș să îmi țină companie.

Ies din cameră? Hop și ea! Intru în cameră? Hop și ea. Mă așez la calculator? Hop și ea, fie în poală, fie pe spătar, la capul meu. Uneori chiar, când sunt la masă, mi se așează până și la picioare, exact ca un câine. Bănuiesc că așa se întâmplă când resfeți o mâță de mică.

Dar o cam roade păcatul curiozității. Se știe doar ce a omorât pisica. Numai să vadă că e puțin crăpată ușa dulapului de haine că imediat se bagă înăuntru. E atrasă de misterul dulapului mai ceva ca de șoareci sau de mâncare.

“PIȘCOT!”, urli la ea, bătându-i obrazul, iar ea îți răspunde mirată: “mau mau mau?”, cu un ton de da' ce-am făcut, șefu, în timp ce te privește cu ochii stereotipic de mari. Dar te ascultă!

Imaginea unei pisici care își ignoră stăpânul cu indiferență e deja una clasică. Nu și Pișcoata, e singura care mă bagă mereu în seamă. E de ajuns să o strig și vine imediat în goană. Ca un cățel.